Sindromul Deficitului de Natura
In ultima vreme auzim tot mai des despre ”sindromul deficitului de natura” la copii. Fara a fi (inca) un sindrom definit medical, ”deficitul de natura” – termen definit de jurnalistul Richard Louv in cartea sa ”Ultimul copil in padure” – se refera la scaderea alarmanta a timpului pe care il petrec copiii efectiv in natura. Timpul liber – atat cat mai exista in contextul unei culturi educationale care rationalizeaza timpul copiilor la maximum si care nu mai vede in joaca copiilor ”afara” un instrument prin care copilul invata – petrecut in casa si in fata ecranelor si a dispozitivelor mobile are nenumarate dezavantaje in ceea ce priveste dezvoltarea armonioasa a copiilor si legatura lor cu mediul natural: scaderea oxigenarii sangelui; staza sanguina; deficit de vitamina D; dezobisnuirea vederii la distanta (uneori chiar miopie); riscul de obezitate; risc de fragilizare a oaselor; reducerea creativitatii; dezvoltarea slaba a inteligentei spatiale si a simtului de orientare; abilitati reduse de rezolvare a problemelor; abilitati sociale reduse; cresterea fricii fata de elementele naturale, ducand pana la biofobie, cu efecte nebanuite pe termen lung. La ora actuala, generatia noastra are dificultati serioase in perceperea dependentei sistemului nostru socio-economic de bunurile si serviciile oferite de ecosistemele naturale. Cum va fi peste inca o generatie ?
Cand eram copil ”afara” era un serviciu zilnic obligatoriu, dupa scoala. Aveam spatiul nostru, pe care eram stapani: curtile si gardurile vecine, santierele care s-au tot deschis la inceputul anilor 90 in zona, spatiile verzi si parcul din apropiere. Aveam regulile noastre, ierarhia noastra, nedreptatile noastre (inerente intrucatva), problemele si provocarile noastre, la care musai gaseam solutii in gasca noastra de copii. Regula era simpla: la lasarea intunericului trebuia sa fim acasa. Dupa ce rascoleam cartierul cu comandourile noastre, ne retrageam cuminti acasa, fara micromanagement din partea parintilor si fara a sti exact ce am facut pe afara. Cum am ajuns insa in aceasta situatie, de a ne creste copiii radical diferit fata de cum am crescut noi ?
Tentatii moderne
Spre deosebire de generatia noastra, copiii au acum tentatia tehnologiei digitale, care le deschide portile catre o lume virtuala. Iar noi, parintii, avem tentatia micromamangementului copiilor – expresie a diferitelor frici si neimpliniri personale, atatate artificial prin bombardament informatic.
Fuga dupa siguranta perfecta si lizibilitatea / predictibilitatea perfecta a sistemelor in care traim noi si copiii nostri ne duce la artificial. Dorinta de control perfect, de micromanagement, ne duce la forme familiale si scolare de ingradire. ”Deficitul de natura” la copii rabufneste apoi pe diverse cai, vinovatul principal fiind tot copilul (”are ADHD”, ”nu poate sta locului”, ”nu e atent”, ”e obraznic”, ”nu e educat” etc.).
ADHD sau dorinta de cunoastere ?
Copiii sunt inzestrati de bunul Dumnezeu cu foarte multa energie, cu o curiozitate iesita din comun, cu resurse fizice si psihice anume pentru a creste si cunoaste mediul natural, foarte divers ca structura si cu foarte multe provocari. De aceea se plictisesc la scoala si bat din picioare, fac boroboate si au ”prea multa energie”. Copiii cunosc cel mai bine ”punand mana” pe realitatile pe care le au de cunoscut, nu citind, nu prin diagrame, nu prin abstractiuni gata digerate de adulti. Simion Mehedinti atragea atentia la inceputul anilor 1900 ca ”scoala a devenit arta de a vedea viata pe hartie”. Daca atunci era invadata de abstract, cum este ea acum ?
Educatia in natura vs. educatia in medii artificiale
Educarea copiilor in natura este astazi mai necesara ca oricand. Asa cum spun Parintii Bisericii, natura este pe acelasi plan cu Scriptura in etapa faptuirii: prin ambele ne graieste Dumnezeu. Educarea copilului in natura il imerseaza pe acesta in oceanul ratiunilor dumnezeiesti din creatie. In spatiul urban artificial si in lumea virtuala artificiala copilul se imerseaza intr-un taram iluzoriu al ratiunilor omenesti nedesavarsite, uneori pline de violenta, de consum, de superficialitate, cu un ritm si o frecventa a senzatiilor absolut naucitoare si debusolante.
Cum sa revenim la o educatie mai fireasca ? Cum sa respectam mai bine firea si devenirea copiilor ? Cu totii putem face mai mult in acest sens: parinti, scoala, Biserica, ONG-uri, mediul privat. Putem sa ii scoatem mai mult in natura. Acolo li se deschide orizontul, isi cresc capacitatile si creativitatea. Cum ar fi daca ne-am intoarce la scoala peripateticilor (macar in weekend) ? Daca ne-am plimba cu copiii prin natura si i-am educa pornind de la ceea ce vedem, mirosim, auzim, simtim in mijlocul creatiei lui Dumnezeu ? Daca ne-am minuna impreuna cu copiii nostri de descoperirea ingineriilor sadite de Dumnezeu in animale si plante ? Daca i-am face pe copii sa perceapa natura ca dar si ca icoana ce deschide spre Dumnezeu ? Ce efecte etice ar avea aceasta educatie in devenirea generatiei urmatoare ?
(Text aparut in revista Sclipe – acorduri in atelier, an II, nr.8, I/2018)
